Superficialii.ro

In primul rand, da! ne-am calificat. Facem parte din fericitii 83.33% de finalisti de la sectiunea noastra.
In al doilea rand felicitari tuturor celor calificati, in special colegilor nostri de la Dada si noilor nostri prieteni de la Sibiu, Zoom R-load-D regasibili in poza).

In al treilea rand suntem foarte incantati ca ne-am inscris in prima faza, ca am trecut la activ si acest tip de competitie. Este antrenant! Si cu un juriu pe masura ;))

Va las in compania unei poze care reflecta viziunea noastra asupra preselectilor, si atmosfera prietenoasa de acolo. Ah, nu se vad emotiile din aer, dar ele existau.

Seara buna,
Cristiana

…si cei 5 merg mai departe

Felicitari tutoror echipelor calificate mai departe. Sa ne auzim cu bine si sa castige…cineva, aflam pe parcurs cine :)

Trecând peste isteria naţionalã provocatã de mãreţul Summit NATO gãzduit în aceste zile de frumoasa, curata şi organizata noastrã capitalã (mai nou şi globalã) vreau sã vorbesc un pic despre implicarea tinerilor în politicã.

Aceastã expresie am auzit-o de atât de multe ori încât a ajuns uneori sã mã bântuie.

De foarte mult timp se tot vorbeşte de reformarea clasei politice şi de înnoirea ei cu oameni de prin organizaţiile de tineret ale partidelor. La prima vedere ar fi un lucru bun dar dacã privim mai în detaliu observãm cã un politician tânãr nu înseamnã neapãrat un politician de valoare fiindca de multe ori în organizaţiile de tineret nu existã democraţie. Tinerii de valoare se feresc de politicã în timp ce tinerii implicaţi ori cred orbeşte in liderii de la partid şi sunt îndoctrinaţi farã scapare ori pur şi simplu nu au voce şi preferã sã stea în umbrã.

Oare sunt oameni care chiar cred cã o fatucã ce pânã mai de curând nu prea a avut treabã cu politica dar s-a gândit cã la partidul „lu’ tati” i-ar sta mai bine, ar obţine în mod NORMAL 377 de voturi din 384 pentru o funcţie înaltã în organizaţia de tineret a partidului ? Eu sincer ma îndoiesc şi mi-e fricã de aceasta nouã clasã politicã ce vine din urmã. Ce aşteptãri putem avea de la anumiţi tineri care se calcã în picioare pentru a obţine funcţii în cadrul partidului, lãsând principiile şi cultura politicã pe plan secund. Cum putem visa la o clasã politicã nouã şi „curatã” când mulţi dintre tinerii ale cãror nume ajung pe buletinele de vot sunt doar nişte copii mai puţin celebre ale liderilor ce i-au propulsat acolo ?

Privesc cu deznãdejde cum cei ce ajung sã vadã lumina scenei politice reale nu au calitãţile necesare pentru a ajunge în frunte şi pentru a schimba ceva. De multe ori ei sunt nişte simpli pioni care dacã au suficientã forţã rãmân în politicã şi se transformã încet în oamenii de care sunt conduşi, oameni pe care, poate, odinioarã i-au blamat, i-au dispreţuit şi de care s-au ferit, jurându-şi cã ei vor fi altfel…

A nu se înţelege cã eu vorbesc din perspectiva cetãţeanului dezamãgit de politicã şi care blameazã orice ţine de politicã şi de partide fiindcã aşa-i la modã. Nu, vorbesc din perspectiva membrului de partid care a trecut prin organizaţii de tineret, campanii electorale, şedinţe, conferinţe sau adunãri generale. Sigur, nu au trecut nici 3 ani de când am început „aventura” la partid însã am vazut suficient de multe. Am învãţat multe, am avut multe satisfacţii dar şi la fel de multe decepţii. Am vazut cum mulţi au plecat dezamãgiţi şi sictiriţi şi am vãzut cum au venit alţii entuziasmaţi şi neştiutori. Aşa e la început, vii cu speranţã însã de multe ori nu gãseşti ceea ce vrei. Majoritatea vin şi pleacã, numai cei ce doresc cu adevãrat sã urmeze o carierã politicã ştiu cã au pornit pe un drum pe termen lung şi foarte lung. Eu o sã-mi continui drumul în speranţa cã oamenii de calitate vor avea puterea de a se afirma. Cã vor veni noi membri ce vor rãmâne şi vor contribui la schimbare. Cã într-o zi o sã aud lucruri bune despre politicã…

M-am hotărât să scriu acest articol într-un acces de furie faţă de tot ce înseamnă jurnalism şi presă românească. Şi când zic tot, o zic cu vehemenţă. Ştiu, toate generalizările sunt false, după cum se zice, iar aceasta nu-şi propune să fie o excepţie, dar limita şi-a atins apogeul, ca să fiu mai plastic. Partea aceea a presei care nu se ocupă cu denaturarea adevărului şi populismul ieftin nu face nimic ca să oprească proliferarea acestui gen de jurnalism, iar acest lucru este poate chiar mai trist.

Fie că este vorba despre probleme sociale, fie că este vorba despre probleme economice, religioase, politice, sau ce mai vreţi, există un jurnalist-specialist, gata să dea sentinţe, gata să hotărască cine moare şi cine trăieşte. Faptul ca majoritatea acestor oameni au mari probleme în a scrie şi a vorbi corect limba română nu îi opreşte să-şi dea cu părerea pe marginea tuturor subiectelor. Cazul de astăzi nu face excepţie. Reîntorcându-ne la vorbele de duh ale lui Adrian Năstase, cu adevărat trăim în două Românii: cea reală, pe care majoritatea oamenilor o ignoră şi cea pictată de jurnalişti, pe care majoritatea oamenilor o înghit.

În România reală, 50 de frustraţi se găsesc să închirieze un depozit cu o lună înaintea summit-ului NATO, iar astăzi se duc să-şi ia în stăpânire „casa conspirativă”. Cu toate că, în principiu, erau toţi cu actele în regulă, paznicul halei le interzice accesul deoarece încercau să introducă în incintă materiale inflamabile. Tinerii aceştia, de diverse naţionalităţi, se înfurie şi îl agresează pe paznic. Urmează un apel la forţele de ordine, care se sesizează şi vin să-i ridice pe „protestatarii de duminică”. Nu sunt arestaţi, ci escortaţi la secţiile de poliţie pentru identificare. Toţi, cu excepţia unuia, sunt eliberaţi, cel reţinut fiind în continuare sub investigaţie pentru atacul asupra paznicului.

În România Jurnalistică, în schimb, lucrurile stau radical diferit. Cei 50 de frustraţi sunt 50 de tineri care suportă abuzurile forţelor de ordine, care dau buzna peste ei şi îi arestează fără nici un motiv. Atât. Vedeţi, această Românie este mai simplă, mai uşor de digerat şi se potriveşte noţiunii noastre asupra autorităţilor şi anume că sunt incompetente. Urmează ore în şir de dezbateri pe tema libertăţii de expresie şi a drepturilor cetăţeneşti. Ignorând faptul că „paşnicii” protestatari au luat un om la bătaie şi acest lucru este, în sine, de ajuns pentru a fi arestaţi (ceea ce, oricum, nu s-a întâmplat), libertatea de expresie nu este, nu trebuie să fie, şi cu puţin noroc, nu va fi niciodată un drept în faţa căruia să se încline alte libertăţi şi drepturi. Trăim într-o epocă în care oamenii se aruncă în aer pentru idealuri străine lor şi trăim într-un oraş care, în momentul de faţă, este cel mai fierbinte punct din Europa, reunind şefii unora din cele mai importante state de pe glob. La fiecare reuniune G8 sau NATO, mii (în unele cazuri chiar zeci de mii) de oameni se iau la bătaie cu forţele de ordine, forţaţi probabil subliminal de Marile Corporaţii.

Pacifismul în acţiune

Oameni mor, oameni sunt răniţi, bunuri publice sunt distruse şi pentru ce? Pentru a umple timpul unor copii răsfăţaţi şi cu o viziune bolnavă asupra lumii. În astfel de cazuri, libertatea cuvântului îşi pierde prioritatea şi Siguranţa primează. Din fericire, în cazul acestui summit nu am avut astfel de probleme, dar personal prefer ca 50 de astfel de copii să fie arestaţi decât să risc siguranţa altora. Şi orice s-ar zice, oamenii aceştia numai paşnici nu aveau de gând să fie.

Orice demonstraţie de protest trebuie să fie legală, înregistrată şi aprobată, demonstraţiile spontane nu-şi au locul în societate, şi acest principiu al siguranţei presupune că în astfel de momente, manifestaţiile sunt un pericol. Aşa că să-şi ia libertatea de expresie, să şi-o pună-n bagaje pe undeva, şi să se întoarcă acasă.

Cineva m-a întrebat de ce îi numesc “frustraţi”. Sunt oare, cu adevărat, sentenţios la rându-mi? Frustraţi pentru ca iau în piept lumea, pornind de la premise false, se joacă cu focul şi se joacă pe socoteala altora. Dacă dansezi cu Diavolul, aştepţi să se termine melodia. Dacă vor să fie anti-NATO, să se pregătească ca şi NATO să fie anti-ei. De ce au trimis atâtea trupe pe capul lor? Pentru că o merită. Frustraţi? Da.  Se folosesc de violenţă pentru că este singurul limbaj pe care-l înţeleg. Vocabularul lor intră pe o pancartă. Frustraţi? Da. Violenţa este ultimul refugiu al incompetenţilor.

Un golan

Eu, ca un cetatean al tarii ce a trecut prin 12 ani de “truda” intelectuala in cadrul deosebitei scoli romanesti privesc acum, ca student in anul 2 de facultate (sincer, si acum sunt un pic surprins ca am ajuns pana aici…), cu o oarecare dezamagire anii petrecuti in scoala / liceu. Personal, vad invatamantul romanesc ca o fabrica de mediocritate unde singurele produse de calitate sunt destinate exportului.

Bilantul meu pe 12 ani denota clar mediocritatea : cate un premiu 2 si 3 in 1-4, un premiu 3 si 3 mentiuni in 5-8 si o serie de lupte pentru “evitarea retrogradarii” la diverse materii in liceu (probabil si un sincer “abia astept sa nu te mai am ca elev” din partea unor cadre didactice mai simpatice mie). Scuze pentru rezultatele mele “deosebite” am fiindca altfel ar fi fost dificil sa le dau explicatii parintilor dupa sedinte… Desi sunt tipul de elev lenes si superficial si desi s-a intamplat, de foarte putine ori, sa fiu supraevaluat, in majoritatea timpului am fost subevaluat si luat in colimator de diversi simpatici (deh…carisma, zambetul si vroba nu indupleca tot electoratul )

Asadar, sunt unul din multitudinea de produse de marca ale invatamantului romanesc. Cum mediocritatea ma sperie mai rau decat faptul ca intr-o buna zi G.G. Becali ar deveni presedinte, m-am hotarat sa fac si eu ceva care sa ma diferentieze cat de cat de distinsii mei colegi si totodata sa-mi permita oarecum sa dau frau creativitatii mele bizare si asa am gasit eu olimpiadele. Cum nu sunt genul care se chinuie, am luat o singura materie si cu aia am ramas, asa ca, in clasa a 7-a (tarziu da’…nu m-am grabit), am mers la prima mea olimpiada la engleza. Inca imi aduc aminte cu placere vremurile alea si cum in fiecare an abia asteptam faza pe judet si sa vad ce eseu o sa-mi pice si ce aiureli o sa scriu. Imi aduc aminte satisfactia premiului I din a 7-a, dezamagirea premiului III din a 8-a, faptul ca desi am avut doar premiul II in a 9-a am fost primul pe al meu drag liceu (si de atunci profa de engleza nu imi mai spunea “ticalosule” si diriga a trecut cu vederea faptul ca am spanzurat - amical - un coleg). Totodata imi aduc aminte imensa dezamagire din a 10-a cand am plecat cu mana goala, la fel si in a 11-a cand m-am uitat crucis la poezia pe care trebuia sa o comentam. In final, am terminat in a 12-a cu o mentiune dar ce a contat cel mai mult a fost faptul ca olimpiadele au insemnat intotdeauna pentru mine o sansa de a ma evidentia cat de cat tocmai prin imaginatia mea debordanta.

Asadar, trecand cu vederea esecurile si “succesurile” de prin ciclurile noastre de invatamant, cred ca cel mai mult conteaza sa faci ceva prin care te poti distinge de turma. Olimpiadele Comunicarii sunt un prilej bun in care-ti poti demonstra creativitatea, imaginatia si ambitia. Desi sunt oarecum rezervat in privinta sanselor noastre de a trece de preselectii, nu ma panichez…Olimpiadele sunt si la anu’

Radu.

Iaca, am aflat cine unde participa. http://www.olimpiadelecomunicarii.ro/echipe/echipe-inscrise.html

 Noi (la comunicare politica) suntem 13. Destul de putini, dar si foarte norocosi ( mai multe sanse de a intra in finala ).

Multa bafta pentru adversari (sa ne duelam in proiecte!), precum si pentru concurentii de la celelalte probe;  si un gand bun pentru colegii nostrii de la DaDa :D.

echipa superficialilor

V-ati gandit vreodata ce bine e sa stai sa te gandesti la ale tale noaptea? Cand e foarte liniste afara, aproape ca iti auzi respiratia si esti doar tu cu tine insati. Atunci chiar ca e cel mai bun moment sa te gandesti sa fii sincera/sincer (ia sa nu mai fim asa de feministe) cu propria persoana si sa nu te mai ascunzi inconstient dupa nici o masca.

Intrebarea care se pune este insa: Pana la urma ce cautam aici? Pentru ce luptam atata? (“atata” e doar  figura de stil, nu am luptat atat de mult inca dar suntem constienti ca ideile mari vin atunci cand te astepti mai putin; ni s-a demonstrat asta de prea multe ori).

Si… apropo, cineva ar putea sa intrebe: “Cine mai sunt si Superficialii astia .ro domnule? Ce  mai vor si ei?”

Despre noi nu prea pot sa spun mare lucru. La prima vedere s-ar parea ca suntem un paradox semantic: suntem “superficiali pana la proba contrarie” si vrem chiar sa ni se acorde asa-numita “prezumptie de superficialitate”. De ce? Pentru noi asta e un lucru foarte bun. Pentru ca inca mai speram sa ne putem pastra ideile oarecum idealiste (aici “idealiste” e un cuvant peiorativ) specifice varstei si imaturitatea creativa care ne caracterizeaza. Nu vrem, in nici un caz, sa devenim niste “maturizati peste noapte”, sa ni se administreze fiecaruia cate un vaccin de ipocrizie pe care sa il purtam mandri.

Vrem sa pastram in noi acea mica parte care ne asigura ca vom fi mereu altfel, mereu diferiti. Din nou fac apel la etica pentru ca ma sacaie ideea pur si simplu.

P.S.: Ce bine e sa gandesti limpede… noaptea;) (macar atat si doar pentru putin timp)

Daria

Sunt cateva motive bune si cateva motive mai mici, la fel de bune. Sa incepem cu cele de mana a doua: orgoliul personal (sau “echipal”): suntem in competetie cu alte echipe, care cu siguranta sunt foarte bine pregatite, dar si in competitie directa cu alti colegi de-ai nostri. Bun, sa sumarizam: orgoliul de a castiga o competitie.

In alta ordine de idei: suntem dornici de a pasi in acest mediu al comunicarii, tocmai pentru ca nu suntem experti. Dar asta nu ne face sa tratam cu neprofesionalism concursul, ci dimpotriva: ne motiveaza sa ne informam mult mai structurat si mai la obiect, dar mai presus de toate deschidem noi orizonturi in ceea ce am cladit deja.

Altminteri, suntem pusi pe distractie. Tineri fiind, credem ca brainstorming-ul petrecut la o cafea poate fi si amuzant, dar si productiv. Tocmai pentru ca nu este “o tema data de la scoala”, nu simtim acea coercitie care taie inspiratia din radacini. Voluntariatul inalta aripi :) Ne destindem discutand si cautand sloganuri si nu suntem inhibati de vreo prezenta matusalemica, atotstiutoare. Desi fiecare are rolul sau in aceasta echipa, nici unul nu este mai inalt sau mai semet. Toti avem aceeasi culoare.

Pe de alta parte, cu siguranta ne privim ca pe niste mici depozite de idei, asteptand sa fim exploatati in vederea binelui public. Dar nu vom bate apa in piua, pentru ca nu suntem singurii cu idei si mandrii de ele.

Dupa toata aceasta sete acerba de afirmare si de validare a propriilor personalitati in cadrul unei comunitati avizate, stam si ne uitam in jur. Traim adeseori resemnati intr-o lume tulburatoare, unde oamenii mor in strada nefiind tratati ca niste oameni ci mai degraba ca niste fantome, intr-o lume a nepotismelor si a favorurilor, intr-o lume care se vinde si se cumpara pe bani putini (pentru ca moneda de schimb nu este morala, in acest caz). Traim intr-o lume care ne bulverseaza si ne dezamageste, care ne frustreaza! Si pentru ca suntem tineri si deci plini de asteptari, iar realitatea este foarte dura si neconforma cu imaginile din capul nostru, aceste frustrari se adancesc si mai tare.

Si in aceste clipe de amaraciune si dezgust ne-am gandit ca in loc sa stam sa ne plangem de mila si sa nu actionam in nici o directie, mai bine ne inscriem si noi la Olimpiadele Comunicarii, pentru ca nu are ce sa iasa rau. Cautam o preocupare care sa ne faca sa uitam de tot ce e neinregula in orasul asta, sa ne incite, si care sa nu ne faca sa fim permanentii revoltati si frustrati (dar totodata pasivi) ai societatii. Am ales sa ne refulam intr-o competitie de creatie.

Si nu ne pare rau deloc. Rotitele merg din ce in ce mai alert!

Echipa Superificialilor de Luni dimineata

Buna!

Ma cheama Cristiana, sunt blonda, imi place rujul roooz, am telefon cu slide si mananc bomboane fine.

Hai sa mai incerc o data:

Ma cheama Cristiana, stau la etajul unu, ascult muzica punk si nu-mi place apa plata cu lamaie. Evident ca ma confrunt zi de zi cu aceasta eticheta, care imi este aplicata cu mare usurinta, cea de “tanara fara consistenta”. Destul de mult timp am incercat sa combat aceste pareri nedrepte, pana am decis ca eu nu trebuie sa schimb mentalitatile care emit judecati de valoare asupra mea, si ca as putea chiar sa profit de acest statut inferior care imi este atribuit. De obicei afirmarea trebuie sa aiba loc in cercuri prielnice.

Din aceasta frustrare studenteasca (idealuri vs. realitate; forma vs. fond) a pornit si ideea acestui nume. Toti membrii echipei poarta cate o eticheta, nu tocmai ilustrativa. Nu ne mai obosim sa combatem pareri construite pe… pareri neavizate, ci ne insusim acest nume, de care incepem sa fim din ce in ce mai mandri, si ne inscriem la aceste Olimpiade ale Comunicarii, in ideea de a ne dezlipi eticheta de pe frunte. Nu vrem sa demonstram nimic publicului larg, ci numai noua.

Poate ca nu suntem noi cei superficiali… Poate superficialii veritabili sunt cei care catalogheaza oamenii cu o foarte mare usurinta. Dar noi ii imbratisam pana si pe aceia!

Intre timp ma dau cu ruj roz si trimit pupici pufosi catre concurenta! Bleah… Glumesc, va doresc o seara buna tuturor!

Superficiala Cristiana :D

Cum a aparut ideea. Ideea in sine a aparut fara sa vrem si fara sa ne dam seama. Care idee? Aceea ca avem ceva important de facut, o misiune poate. Parca plutea in aer. O sa imi cer scuze inca de la inceput. Stiu ca suna ca o mostra de “eroism ieftin”, de previziune astrologico-fatalista de prost gust, insa cred ca atunci cand am ales sa ajungem unde suntem, sa devenim oamenii  din prezent, am facut-o constient. Cred ca viata ne-a gasit si ne-a adus printr-un proces dubios de selectie unul langa altul, chiar in dimensiunea asta, in bucatica asta de univers.

Acum cred ca am devenit prea idealista. Asta e “pacatul” meu de capatai sau cel putin unul dintre ele. Inca mai sunt idealista, inca mai cred in vise si, culmea, unele dintre ele chiar mi se indeplinesc. (ma mir si eu cateodata de asta…). Tocmai asta ma defineste ca nefiind superficiala desi unii ar crede ca tocmai prin asta sunt asa.

Cand ma refer la “noi”, nu ma refer la echipa mea, ci la tinerii din Romania de azi. O Romanie care a renuntat din pacate pe moment la idealuri si la a visa. O Romanie care si-a uitat parca valorile, cu oameni care se zbat inca in mizeria cotidianului. Sper ca asta nu va mai dura mult timp. Asta e ceea ce ma preocupa pe mine cel mai mult in momentul de fata. Simt ca trebuie sa facem ceva ca sa schimbam neaparat starea de lucruri din prezent. Sigur suna utopic insa resemnarea e ultimul lucru de care avem nevoie.

Vreau sa ma gandesc ca putem macar sa schimbam ceva la generatia urmatoare de romani, “noua clasa” de mici auto-proclamati einsteini lasi care nu mai cred in nimic si care si-au pierdut de mult scrupulele si bunul simt.

 Noi avem misiunea de a reinvata si de a-i invata macar pe copiii nostri daca nu si pe altii ce inseamna sa crezi cu adevarat in ceva. Din acest motiv am venit aici…De asta am venit eu aici. Suna a cliseu insa tocmai asta e simptomul acut al bolii de care suferim si trebuie sa ne aminteasca cineva acest lucru.

Daria.